Noaptea, pe drumurile Italiei

Piazza San Pietro - Miercuri, 13 Martie 2013

Cele sapte legende

Sînt cîteva secole de cînd la Roma arheologii coboară zilnic în galerii obscure şi pipăie resturile sărace ale uneia dintre cele mai strălucite glorii. Nimeni, în acest timp, nu a muncit mai mult decît ei. Şi nimeni nu poate judeca asemenea lor măreţia pulberii milenare.

Scoţînd mereu deasupra şi repunînd pe verticală frag­mente din această glorie, ei au reuşit să-i dea Romei o cu­loare aparte, pe care n-o va avea nici un oraş din lume : culoarea agoniei prelungită dincolo de viaţă, în Nemurire. Semănată prin toate cartierele Romei, ea copleşeşte ima­ginaţia grăbită a turiştilor şi îngenunche spiritele fragile.

Nu-i vorba de acea culoare convenţională pe care o fa­brică mitologiile savante, iar nespecialiştii o consideră drept unic adevăr, ci de cea a materiei, concretă şi diversă, dinlăuntrul căreia, chiar şi atunci cînd devine pulbere, continuă să se audă voci de demult.

Piazza San Pietro - guasá

Prezentul, spuneam undeva, înconjoară trecutul şi îl to­lerează. Roma, fără să încerc o definiţie, este un oraş. vechi în care trecutul nu suportă toleranţa binevoitoare a pre­zentului. Aici el este cel care se dovedeşte înţelegător cu prezentul, dominîndu-1 însă, şi mai mult, ruşinîndu-1. Toate eforturile arhitecţilor contemporani de a smulge oraşul de sub dictatura tiranică a înaintaşilor au fost şi au rămas, eşecuri frumoase. Ei combină volume în planuri temerare reuşind să descopere rezistenţa liniilor frînte, ar­heologii caută, uneori, toată viaţa, sub pămînt un frag­ment din coloana unui templu şi aşezîndu-1 alături dc construcţiile noi, anulează efortul primilor.

Cetatea Eternă a devenit astfel, în aceste zile, o uriaşă metropolă modernă, subjugată însă de trecuturi şi de le­gende. Mai ales de legende. Şi de acestea se tem pînă şi arheologii : dacă în resturile sărace descoperite de ei se recunosc paşii unei legende, datarea acestora începe să fie cea mai mare bătaie de cap.

Turnul Cecilio Metelo

Le-a plăcut foarte mult romanilor să-şi amestece înce­putul istoriei lor cu legende şi mituri. In primul rînd cu cele puse la dispoziţie de Homer. Se spune, de exemplu (şi aceasta este una din primele legende), că Eneas, fiu al zeiţei Venus, s-a oprit în Latium, unde fiul său, Ascanio, a fundat Alba Longa. Creusa, mama lui Ascanio, rămăsese acasă, să plîngă dezastrul Troiei. Fuga lui Eneas, rătăcirea lui în dragostea Didonei şi în triunghiul sicilian, a copleşit imaginaţia unui copil de 15 ani care, ajutat de tatăl său, a transfigurat-o în marmură. Eneas îşi sprijină tatăl, pe Anchise, cu braţul drept, iar cu stîngul păstrează echilibrul lui Ascanio. Marmura aceasta se află azi în Galeria Borghese, iar copilul de 15 ani a devenit celebru : Bernini.

Pentru romani însă, fuga lui Eneas şi fundarea oraşului Alba Longa au însemnat prea puţin. Au vrut o rudă zeiască mult mai apropiată de obîrşia lor. Au vrut ca Marte să fie această rudă. Şi, astfel bătrînul rege din Alba Longa, Nu­mitor, detronat de fratele său, de Amulio, a trebuit să aibă o fiică, pe Rhea Silvia şi a trebuit ca Amulio s-o pedep­sească pentru a nu avea urmaşi. Construind această le­gendă, romanii îşi transportau în trecut nenorociri încă nepetrecute. Căci legenda aceasta (a doua în ordinea dată de noi) s-a suprapus mai târziu, repetat, pe propriul lor destin. Rhea Silvia a devenit vestală şi a trebuit să pri­mească vizitele lui Marte. S-a născut Romulus şi Remus. Legenda se sfîrşea aici. Dar ea trebuia să fie simţită ca adevăr. Romanii au vrut să aibă o dovadă concretă a le­gendei şi i-au obligat, pe gemeni să plutească pe Tibru şi să fie alăptaţi de lupoaică. Celei de a doua legende i se adăuga o alta, puţin verosimilă. Sus, urcînd scările spre Campidoglio, turiştii cad în transă în faţa unei cuşti în care, repetată din una în alta, o lupoaică aduce legenda pînă azi.

Columna lui Traian

Nici asta, însă, n-a fost de ajuns pentru romani. Fun­darea oraşului lor trebuia să fie mutată din ce în ce mai în legendă. Un obicei singular al vechilor popoare italice — cel al Primăverii sacre — le-a arătat drumul acestei mutări. Obiceiul cerea ca atunci cînd1 o epidemie sau o altă nenorocire se abătea peste o aşezare de-a lor, înduplecarea zeilor să se facă prin sacrificarea tuturor copiilor născuţi în primăvara acelui an. Era un sacrificiu paşnic : copiii aceştia erau crescuţi cu mare grijă şi educaţi pînă la două­zeci de ani, cînd porţile cetăţii se deschideau cu ceremonie, iar ei trebuiau să plece şi să fundeze, unde vor crede de cuviinţă, o cetate nouă.

Primăvara sacră, cea de a patra legendă, s-a petrecut şi în cazul Romei : Amulio a fost, în cele din urmă, detronat, dar Romulus şi Remus nu au rămas la Alba Longa, ci au plecat, la douăzeci de ani, să fondeze Roma.

Nici asta nu a fost de ajuns şi, astfel, tinerii păstori din Alba Longa au fost puşi să se înfrunte cu sabinii, locuitori mai vechi în Capitoliu, cărora mai întîi le-au răpit fe­meile. Valea dintre Palatin şi Capitoliu a fost martora acestei răpiri, devenită mai tîrziu sărbătoare naţională şi, prin mister explicabil, transfigurată tocmai în Dacia, în­tr-un dans păstrat pînă în zilele noastre — Căluşarii — căruia unii i-au adăugat farmecul inedit al Nopţii de Sînziene şi lumina melodioasă a Drăgăicii, alias Proserpina.

Învăţaţii care descifrează legende n-au fost suficient de- atenţi la adevărul celei de-a patra legende pentru că s-au simţit sugrumaţi de a cincea. Şi n-au verificat pînă azi dacă în acel an, cel al naşterii lui Romulus şi Remus, Alba Longa a fost încercată de un prăpăd care s-o oblige la de­clararea Primăverii sacre.

Fără să ştim cu exactitate anii domniei lui Romulus, dacă îî credem pe Plutarc, o astfel de Primăvară sacră nu se petrecuse : „Se zice dar că Romulus, ajuns la cincizeci şi patru de ani şi la treizeci şi opt de domnie, a dispărut dintre oameni". Înseamnă, de aici, că Romulus a devenit rege la vîrsta de şaisprezece ani şi nu la douăzeci.

Colizeul

Romanii şi-au continuat, însă, legendele. Sabinii, se spune, i-ar fi putut înfrînge pe albani fără prea mult efort, dacă ar fi putut să intre în cetate pe timpul nopţii. Tînăra Tarpeia le-a promis deschiderea porţilor cu con­diţia ca aceştia, la intrare, să-i dăruiască podoabele ce le purtau pe mîna stingă. Sabinii s-au ţinut de cuvînt aruncînd peste Tarpeia scuturile lor, iar aceasta a murit sub greutatea metalului, schimbîndu-se în stîncă. Stînca se află şi astăzi la capătul străzii Teatro di Marcelo, dar turiştilor li se spune că denumirea ei vine de la o tînără, cu acelaşi nume de Tarpeia, aruncată de aici în haos, pen­tru trădare. Tot de aici, li se mai spune, au fost aruncaţi, pe rînd, toţi trădătorii Romei. Şi legenda aceasta, falsă, legată de paza Capitoliului, pare mai verosimilă. Ovidiu însuşi, în Faste, îi dă crezare :

El, netezindu-şi cu mîna barba ce-i acoperă piepţii.

Lupta lui Taţiu Ebol numaidecît aminti,

Cum uşuratica pază, rîvnind la brăţări, în tăcere,

Pe drumul cetăţii înalt pe sabini i-a condus...

Tarpeia trebuie să fi fost una singură. E foarte posibil să fi fost fiica lui Spurius Tarpeius, supraveghetor al Capitoliului. Se pare, însă, că ea nu a trădat sau, mai exact, a trădat de două ori : încheind o înţelegere ambiguă cu sabinii, ea 1-a vestit în acelaşi timp pe Romulus — a cărui amantă era, zice Plutarc — cerindu-i să trimită întăriri pentru ca, în clipa cînd sabinii — ambiguitatea îi obliga să-şi depună scuturile — vor fi lipsiţi d'e mijloacele lor defensive, să-i facă prizonieri. Titus Livius crede în cin­stea Tarpeii şi aduce ca argument onorurile şi libaţiunile anuale ce i se făceau pînă tîrziu.

Un anume Simulus, autor al unicei istorii italiene în versuri, pentru care Plutarc are numai vorbe de ocară, spunînd că aiurează, susţine că Tarpeia a deschis cetatea pentru celţi, nu pentru sabini, fiind îndrăgostită de re­gele acestora. Indiferent de aiureală, Simulus a scris cîteva versuri d'e neaşteptată frumuseţe :

Aproape stînd de culme, sus. pe Capitoliu,

Tarpeia, vînzătoarea zidurilor Romei,

Din rîvna de-a fi soaţa unui rege celt

Lăsat-a fără pază căminul părintesc.

Ura aceasta a lui Simulus împotriva Tarpeii se trans­formă în epigraf înduioşător puţin mai departe, cînd de­scrie scena cu depunerea scuturilor :

Pe ea, nici ginte celte, nici nimenea n-a pus-o,

Tunzîndu-şi păru-n apa Padului.

Ci armele zvîrlite de braţe încinse-n luptă

Asupra tristei feţe pus-au podoaba morţii...

Arheologii spun însă că sabinii nu au avut brăţări, că primii care le-au adus la Roma au fost galii, deci mult mai tîrziu. Şi-atunci, se pare, că e vorba de o altă Tar- peie, deci de o sinonimie, triumfătoare în multe din ca­zuri. Romanii înşişi s-au folosit de puterea sinonimelor : Jupiter, au zis ei, a fost (ceea ce-i adevărat) regele Cretei. Popularitatea sa se datoreşte însă faptului că toţi regii din Creta au purtat acest nume. Cam de pe aici romanii şi-au scos Cezarul lor...

Dar cînd Tarpeia a deschis porţile cetăţii, tinerii albani, conduşi de Romulus, îşi pierduseră, pare-se, entuziasmul şi fugiseră. Romulus i-a chemat înapoi prin calmul şi de- voţiunea cu care a ridicat un mic templu pentru Jupiter Stator. Lupta a fost reluată, pe viaţă şi pe moarte, ter- minîndu-se cu bine datorită aceloraşi femei sabine, care, intrînd între arme cu copiii în braţe, le-au arătat luptă­torilor un astfel de viitor.

Iată, după Plutarc, cutremurătorul discurs ţinut de una din sabine, pe numele ei Ersilia :

„Ce rău v-am făcut noi, cu ce v-am supărat ca, după cîte am suferit, să mai suferim şi acum ? Am fost răpite- de cei care acum sînt soţii noştri (...) Cum de n-aţi venit să ne răzbunaţi cînd eram fete şi veniţi acum să ne smul­geţi de la bărbaţii şi copiii noştri ? Dacă vă luptaţi pentru vreo altă cauză, trebuie să încetaţi lupta de vreme ce, prin noi, sînteţi socri şi moşi şi rude cu duşmanii voştri.. Iar dacă războiul e pentru noi, luaţi-ne împreună cu gi­nerii şi cu copiii şi daţi-ne înapoi părinţii şi rudele, fără a ne lipsi de copiii şi bărbaţii noştri, căci nu vrem să ajungem iarăşi prizoniere."

Sabinii, în faţa unui patetism atît de logic, au cedat şi Romulus a învins, dar n-a avut decît cîţiva ani de pace, timp în care a guvernat, alternativ, cu Taţiu Ebal, asasinat de către laurentini.

După aceşti ani, într-o zi, Romulus îşi inspectează tru­pele, dar o furtună risipeşte manifestaţia şi cînd se ter­mină busculada de trupuri se constată dispariţia sa. Isto­ricii îi acuză pe sabini de asasinat. Arheologii caută dovezi , dar timpul nu le-a oferit pînă azi decît o probă falsă : chipul lui Romulus, în relief, pe o monedă care datează din timpuri mult mai apropiate de noi, cele ale lui Antonino Pio.

Născut din bănuială şi legendă, Romulus, primul Cain din istorie, a pierit în obscurul acestora ; fondator al Romei, el a pierit fără să lase urme şi nu are mormînt. Plutarc crede că a devenit zeu, Zeul Quirinus, amintind în acest sens întîlnirea dintre regele dispărut şi un prieten al său din Alba Longa, Iulius Procle. „Zeii, o, Procle — ar fi spus Romulus — au dorit ca numai atît să petrec printre oameni, ca unul ce din ceruri sînt, şi după ce am zidit o cetate ce se va ilustra prin multă putere şi glorie, să mă întorc în ceruri !" Şi a plecat spre ceruri, pe jos, aşa cum obişnuia să-şi serbeze triumfurile ; pe jos cu trunchiul de gorun pe umeri.

Il credem, dar, pe Pindar, care din Sicilia scanda in­trarea în moarte :

Toate corpurile-n lume morţii ne învinse-s date

Trăitor etern rămîne doar ce este numai spirit

Căci el numai, singur, este de la zei scoborîtor...

Şi nu putem să nu-1 credem pe Ovidiu cînd deplînge nu urcarea lui Romulus la cer, ci rămînerea celorlalţi pe pămînt :

Romule,-n arme tu mai bine te pricepeai ca la stele

Grijă mai mare aveai tu pe vecini să-i înfrîngi,

Totuşi este motiv' ce 1-a-mpins la aceasta, o, Cezar,

Şi greşeala sa — are cu ce-o apăra :

Cît e de-ajuns ca un prunc să iasă din pîntecul mumei

El atît hotărî că e destul pentr-un an ;

De la a soţului moarte soţia luni tot atîtea

Poartă-n văduv cămin semnele doliului trist.

(I, 29—36)

Ar fi aceasta cea de a şaptea legendă. Intr-un fel ea aparţine şi istoriei. Se pare Insă că sabinii s-au împăcat destul de greu cu albanii şi că după lungi discuţii sterile s-a ajuns la înţelegerea ca regele să fie ales numai dintre sabini. Numa Pompiliu a fost primul rege. Cu el legen­dele se sfîrşesc şi se naşte Roma ; pe deasupra lor, Şapte coline —- Palatin, Capitoliu, Caelius, Esquilin, Viminal, Quirinal şi Aventin — sprijină Cetatea Eternă. Pentru fiecare legendă, cîte una. Poate tot de aici se spune că Roma cea dintîi a avut şapte regi.

....................................................

Notă: desene de Darie Novăceanu

© - Toate drepturile rezervate.