S u b  e c h i n o c ţ i u

Darie Nováceanu

SONET CU COCORI

Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie

cei care se întorc acum, ca o lumină

ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină

şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.

Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină, 

perfectă prin văzduhul albastru geometrie,

redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,

deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.

Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii

ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline

şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.

Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene

din neştiutul zării mână către tine

fragile escadrile de cântece şi pene.

PÂNDA MAGNOLIEI

A fost cândva, pe semene, o adolescentă

sfioasă şi tăcută, mult nedumerită

de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau

s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă

cu jar tivite cupele şi pline

cu arşiţa atâtor insomnii frumoase

ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,

cerându-i nopţii pace şi-ndurare;

blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o

şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă

în jurul ei acum pe neaşteptate,

sub primii zori, ca un triumf

de împlinire şi de puritate.

PAŞI PE APE

Din nu ştiu care parte a timpului s-aude

Un pas ce nu mai este, dar care-a fost al meu;

vine  desculţ şi singur prin ierburile ude 

şi pleacă iar, tot singur, şi îndoit mereu.

S-apropie o clipă şi stă pe loc şi piere,

se pierde  în niciunde ca frunza-n întomnare,

murmur timid sub ora umplută cu tăcere,

pas de copil la prima şi ultima plecare.

Ecou ce se repetă la nesfârşit în mine,

lovindu-se besmetic de noapte şi lumină, 

izvor purităţii grăbit nu ştiu de cine

s-ajungă unde toate izvoarele termină.

Pierdut de mult, mi-e bine când îl aud aproape,

pas neînfrânt de nimeni, străbătând aceste

izbânzi, înfrângeri, paşi pe ape

şi tot ce timp se cheamă, iar uneori şi este.

PASĀREA ALBASTRĀ

Venea, mai mult spre ziuă, în câte-un vis pe care

îl preschimba-n pădure, umplând-o deodată

cu vuiet lung de valuri dintr-o zbuciumată,

de nimenea ştiută şi nevăzută mare.

In urma ei, un cântec de liră fermecată

cădea din crengi, ca toamna fructele-aromitoare.

Şi-abia atunci, o clipă, parcă-nvăţând să zboare,

vedeam cum se ridică spre cer, însingurată.

Plutea precum o luntre peste pădurea verde,

albastrele-i aripe jucând ca o lumină

de vâsle care caută, fragile, necuprinsul.

Albastru pe albastru, ştiam că o voi pierde

în vis, simţind cum visul însuşi se termină,

dar nu ştiam că viaţa, şi ea, e cum e visul.

ENEIDA, IV

Nu m-am schimbat deloc. Aceleaşi ape

m-aduc din nou la porţile de-aramă,

să-ţi spun cum sufletul mi se destramă

înstrăinat de când nu-mi eşti aproape.

Rana-mi hrăneşte trupul şi dau vamă

la oameni şi la zei, strângând sub pleoape

veacuri şi zări sub cerul în care nu încape

atât blestem lângă atâta teamă.

Acelaşi sunt, şi mă întorc de-acuma,

cu Palinur cel bun dormind la proră,

să-ţi spun ce nu ţi-am spus, cerându-ţi numa

focul să-mi stingi, şi veşnic monotona

viaţă de unul singur, iubindu-ţi aurora

cum te iubeam când te chemai Didona.

..........................................................

© Rezervate toate drepturile